Numărul de litigii de malpraxis medical a crescut exponențial în România în ultima perioadă și tendința se menține.
Această tendință se poate explica prin condițiile precare în spitale, lipsa personalului medical și exodul medicilor români către străinătate.
Din nefericire, România se clasează printre primele state europene după numărul de infecții intraspitalicești, ceea ce evidențiază probleme sistemice și de personal.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății conține multe formulări ambigue și este necesară readaptarea acesteia la situația actuală.
Este cunoscut faptul că eroarea medicală poate îmbrăca diferite forme, precum stabilirea unui diagnostic greșit, o eroare în aplicarea terapiei stabilite, supraveghere neadecvată sau chiar de etică medicală.
În aceste condiții, este evident faptul că în sarcina medicului se va naște obligația de a repara prejudiciul cauzat ca urmare a unei erori medicale, prin angajarea răspunderii civile sau penale, după caz.
Malpraxisul medical este definit prin art. 642 alin. 1 lit. b din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, ca fiind “eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical si a furnizorului de produse și servicii medicale”.
Prin urmare, malpraxisul este o eroare profesională generatoare de prejudicii.
Termenul de malpraxis medical (culpa medicală) cuprinde nu doar poziția subiectivă a făptuitorului ci înglobează și fapta ilicită a acestuia.
Actul medical și relația pacient – medic este un raportul juridic medical și ca orice raport juridic înglobează cunoscutele elemente structurale: subiect, conținut şi obiect.
Elementele structurale ale raportului juridic medical prezintă particularităţi în funcţie de norma de drept incidentă: penală, administrativă sau civilă.
În relația medic – pacient vorbim de natura contractuală, respectiv legală a raportului juridic, denumind acord medical – actul juridic încheiat între medic și pacient.
Astfel, „medicul are obligația de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă a acceptat-o în prealabil ca pacient” (art. 652 alin 1 din Legea nr. 95/2006) și această acceptare constituie fundamentul acordului medical, a convenției care se naște între medic și pacient.
Drepturile pacienților sunt reglementate prin Legea nr. 46/2003 și prin Normele de Aplicare aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/2004.
Conform dispozițiilor legale, pacienții au dreptul la îngrijirile medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale ale unității.
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană fără nici o discriminare.
Printre drepturile pacientului se numără: dreptul de a primi îngrijiri, dreptul la un pachet de servicii de bază, dreptul la informare al pacientului, de a alege furnizorul de servicii medicale, dreptul la confidențialitate și la respectarea vieții private, dreptul la o a doua opinie medicală.
Obligațiile pacientului sunt de a informa personalul medical, de a respecta prescripțiile și recomandările medicale și de a plăti contravaloarea serviciului medical prestat.
De asemenea, medicul are dreptul de a fi informat corect și complet de către pacient cu privire la starea de sănătate a acestuia.
Stabilirea unui diagnostic este precedată de discuții cu pacientul referitor la simptomele bolii și a istoricului acesteia.
Medicul are dreptul la onorariu pentru prestația sa, potrivit art. 160 din Codul de Deontologie Medicală.
Obligațiile personalului medical sunt: obligația de îngrijire, obligația de securitate, de informare, de confidențialitate, de a obține a o a doua opinie medicală, de a respecta viața privată a pacientului și de nediscriminare între pacienți.
Exercitarea profesiei de medic este reglementată prin titlul XII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul asupra hotărârilor cu caracter medical.
În situațiile în care medicul este angajat în baza unui contract individual de muncă încheiat cu angajatorul (unitatea sanitară), se impune discutarea angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a prepusului-personal medical și respectiv angajării răspunderii civile a unității sanitare comitente pentru fapta altei persoane.
Răspunderea specială medicală a unității sanitare apare ca urmare a prejudiciului produs de personalul medical angajat în solidar cu acesta.
Spitalul poartă răspundere juridică pentru calitatea actului medical prestat de angajații săi precum și pentru acoperirea prejudiciului cauzat pacienților de angajații săi.
În dreptul civil român, răspunderea civilă se întemeiază, în principiu, pe ideea de culpă.
Culpa reprezintă fundamentul răspunderii civile delictuale deoarece sancționează conduita prin care s-au cauzat prejudicii altor persoane.
Atât neexecutarea unei obligații contractuale, cât și săvârșirea unei fapte ilicite extra contractuale determină angajarea răspunderii civile, în primul caz a răspunderii contractuale iar în ultimul al răspunderii delictuale.
Răspunderea medicului este o răspundere delictuală pentru fapta proprie sau pentru fapta sa culpabilă.
Conduita culpabilă a medicului impune încălcarea principalei obligații asumate de către medic, aceea de acordarea îngrijirilor medicale.
În scopul obținerii despăgubirilor, pentru neglijența medicului, victima trebuie să dovedească în principal conduita culpabilă a medicului.
Medicul are obligația organizării și conducerii activității de acordarea îngrijirilor medicale prin prevenirea și înlăturarea oricărui risc de vătămare corporală pe întreaga durata de desfășurare a actului medical.
Riscul terapeutic este acela care intervine în timpul unui act medical antrenând pentru individ consecințe dramatice, pe care starea sa de sănătate inițială nu permitea să se întrevadă.
Riscul terapeutic este partea de incertitudine inerentă unei intervenții chirurgicale sau unui act medical, reacțiile imprevizibile ale organismului pacientului sau circumstanțele imposibil de înlăturat care nu pot plana asupra tehnicii sau competenței celor care îngrijesc pacientul.
Este specific actului medical, în aproape toate situațiile, implicarea posibilității intervenirii unui eveniment obiectiv (fără legătură cu modalitatea de intervenție a personalului medical) care ar putea agrava starea pacientului.
În situația în care acest factor nu a putut fi prevăzut și înlăturat, prin raportare la nivelul cunoștințelor medicale de la momentul efectuării actului medical, culpa personalului medical este înlăturată, iar victima își asumă consecințele prejudiciabile.
În ceea ce privește delimitarea răspunderii civile delictuale și a răspunderii civile contractuale, în cazul raportului juridic medical, trebuie făcută distincția între raportul juridic din cadrul sistemului privat și sistemului public de sănătate.
În sistemul privat de sănătate răspunderea pentru malpraxis este una civilă contractuală, iar în cazul sistemului public răspunderea ar fi una contractuală însă administrativă, contractul de bază căruia se prestează serviciul medical fiind administrativ.
Malpraxisul medical se împarte în culpa de tehnică medicală și culpa de etică medicală.
Culpa de tehnică medicală cuprinde culpa comisivă, de neîndeplinire a obligației de îngrijire, neîndeplinirea obligației de securitate, culpa omisivă, privare de șansă.
Culpa de etica medicală cuprinde culpa comisivă, depășirea competenței profesionale, practica neautorizată, efectuarea actului medical în lipsa consimțământului, nerespectarea confidențialității și a secretului profesional, neîndeplinirea obligației de respectarea vieții private a pacientului, discriminarea pacienților, culpa omisivă, neîndeplinirea obligației de informare, refuzul acordării asistenței medicale, abandonul pacientului.
În ceea ce privește acordarea îngrijirilor medicale solicitate de către pacient, medicul are independența deciziilor și a căutărilor cu caracter medical.
Medicul este obligat să utilizeze toate mijloacele disponibile și să depună întreaga sa diligenta, în vederea obținerii rezultatului dorit, fără a se obliga sau a garanta obținerea acestui rezultat.
Pentru a angaja răspunderea medicului, victima (cu ajutorul unui avocat specializat in malpraxisul medical) va trebuie să probeze culpa medicului, a prejudiciului suferit și a legături de cauzalitate care există între greșeală și prejudiciu.
Astfel obligația medicului fiind obligație de mijloace, pacientul va trebui probeze că medicul nu a pus în practică toate mijloacele adecvate sau nu a dat dovadă de suficientă prudență și promptitudine.
Când obligația este una de rezultat, reclamantul are de probat că obligația nu a fost executată, greșeala fiind dedusă din această neexecutare.
Există unele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sănătății sau integrității corporale a pacientului pentru care, personalul medical este exonerat de răspundere.
Vor putea răspunde însă celelalte persoane implicate în actul medical.
Potrivit art. 643 alin. (2) din legea nr. 95/2006, personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiuni când acestea se datorează: condițiilor de lucru, dotări insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigații și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite sau când acționează cu bună credință în situații de urgență, cu respectarea competențelor acordate.
În condițiile prevăzute de lege, unitățile sanitare răspund pentru condițiile de lucru improprii și pentru dotare insuficientă cu echipament de diagnostic și tratament, și pentru prejudiciile cauzate de infecțiile nosocomiale.
Legea nr. 95/2006 reglementează procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională personalul medical și altor persoane din domeniul asistenței medicale.
Sarcina stabilirii cazurilor de malpraxis revine Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis.
Ministerul Sănătății Publice aprobă la propunerea Colegiului medicilor în România pentru fiecare județ și municipiul București, o listă națională de experți medicali în fiecare specialitate, care vor fi consultați conform regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei.
Procedura de stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională este deschisă persoanelor prejudiciate sau succesorilor în drepturi ale acestora si in cele mai multe cazuri este necesara asistarea de catre avocat specializat in malpraxisul medical.
Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista județeană a experților, un grup de experți, sau un expert, în funcție de complexitatea cazului, care va efectua un raport asupra cazului.
Ulterior, Comisia adoptă o decizie asupra cazului, cel mai târziu la 3 luni de la data sesizării.
Prin implicarea asiguratorului de răspundere civilă al personalului medical acuza de malpraxis se pot soluționa pretențiile de natură civilă amiabil, astfel evitându-se procesul în instanța de judecată.
Doar în cazul în care victima nu a fost satisfăcută de decizia Comisiei, va putea formula o acțiune în judecată împotriva medicului sau instituției sanitare.
Victima se va putea adresa la instanța competentă în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.
Potrivit art. 676 din legea nr. 95/2006, instanța competentă de a rezolva litigiul e judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.
Potrivit art. 677 din aceeași lege, actele de malpraxis se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor penale.
